Mara Coman

Jurnalist și redactor-șef Harper's Bazaar România

Jurnalist și redactor-șef la Harper’s Bazaar România, Mara Coman așterne gânduri, emoții și mici bucățele de frumos pe blogul ei, maracoman.ro.

Mara Coman

3 povești care-ți amintesc că ești un om fericit

09 Octombrie 2020Timp de citire: 10min

We were happy and we didn’t know it. Toți am citit cuvintele astea, în special la începutul primăverii, când oamenii din toată lumea au stat acasă, în izolare. Le-am citit de prea multe ori, ba chiar ne-am și săturat de ele. Adevărul e că ar fi fost de dorit să nu trecem printr-o pandemie ca să ne aducem aminte să prețuim ceea ce avem: oamenii dragi, locurile în care puteam călători, o cafea cu spumă de lapte sau chiar o felie generoasă de banana bread.

Sigur ai trăit și tu măcar de câteva ori sentimentul acesta de mulțumire pentru ce ai acum, pentru locul în care ești acum. Uneori, după ce ai citit o carte sau după ce ai văzut un film care te-a impresionat. Astfel de povești ne scutură puțin și ne fac să fim recunoscători pentru momentul prezent.

Ei bine, textul meu de azi e despre trei povești senzaționale, care te cuceresc imediat, la care te gândești mult timp după și care te fac să-ți dai seama că viața ta, cea de acum, e minunată și că trebuie să te bucuri de ea. Am asociat fiecare poveste cu un sortiment de cafea; nu întâmplător, ci pentru că, pentru mine, o dimineață perfectă de weekend înseamnă să deschid ochii, să-mi iau o cafea și să lenevesc în pat, cu o carte sau cu un serial bun.

1. Dragostea

Nu știam nimic despre "Onoare" (de Elif Shafak) când am început să o citesc, dar m-a prins de la primele pagini. E povestea unei familii de musulmani care trăiește în Istanbul și apoi în Londra. E despre tradiții adânc înrădăcinate și despre o crimă de onoare – nu vreau să dau spoilere, însă aflăm destul de devreme din carte că un adolescent își ucide mama pentru că o suspectează de adulter. În concluzie, el simte că trebuie să apere onoarea familiei.

Romanul e scris din mai multe perspective și, astfel, îți dezvăluie detalii despre ce înseamnă șocul cultural, despre cum e perceput adulterul, despre supunerea femeii și lipsa ei de libertate de alegere. A fost șocant pentru mine să descopăr că adulterul de care se făcea vinovată Pembe – și din cauza căruia a fost ucisă – era una dintre cele mai frumoase și mai pure povești de iubire.

"Onoare" e o carte care mie mi se pare că se potrivește cu o cafea intensă, cu note condimentate, așa cum e sortimentul India. Neagră, fără zahăr.

2. Fuga

"The Unorthodox" e un mini-serial de patru episoade care te lasă să pătrunzi în viața evreilor ultra-religioși care trăiesc în New York. Esty are 19 ani când își părăsește soțul și fuge tocmai în Berlin. E o fugă spre libertate și spre o viață nouă.

Mărturisesc că am văzut cele patru episoade cu un nod în gât. Câteva scene sunt extrem de impresionante: ceremonia de nuntă (o căsătorie aranjată de părinți); momentul în care Esty e întrebată de ce a plecat din NY și ea răspunde că "Dumnezeu cerea prea mult de la mine"; scena în care își dă peruca jos și intră în lac, aproape îmbrăcată; audiția din final, când interpretează o piesă tradițională.

Am aflat ulterior că e extrem de greu să ieși din aceste comunități, că nu poți să pleci pur și simplu. Copiii sunt crescuți de mici cu o mulțime de reguli stricte pe care le respectă toată viața. Cei care pleacă sunt blamați – așa că e de înțeles de ce Esty s-a dus nu doar în alt oraș, nu doar în altă țară, ci și pe alt continent unde speră să-și găsească propriul drum.

Dacă urmărești această mini-serie într-o dimineață de weekend, fă-ți un cappuccino cu sortimentul Caramel Crème Brûlée; delicatețea personajului principal m-a dus cu gândul la această cafea la fel de delicată, cremoasă și parfumată.

3. Puterea

Sigur ai auzit despre "Education" – "Învățare"; cu ceva timp în urmă, toată lumea vorbea despre ea. Pentru că nu e doar o poveste, sunt memoriile Tarei Westover, cea mai mică dintre cei șapte copii ai unei familii de mormoni din Idaho. Principalul "inamic" al familiei era guvernul, așa că tatăl celor șapte a decis să nu-și lase copiii nici la școală, nici la spital. Mi se face pielea de găină când îmi amintesc cum citeam că rănile le erau tratate acasă, cu diverse extracte din plante.

Mărturiile Tarei sunt șocante: vorbește despre comportamentul violent al unuia dintre frați, despre credința tatălui, dusă la extrem, despre sutele de borcane cu compot ce reprezentau provizii pentru sfârșitul lumii. Pe scurt, o bucată de viață extrem de dură, în care abuzul era la ordinea zilei. Și iată că, într-o zi, Tara începe să studieze. Învață cât de mult poate și de unde poate și este admisă la colegiu. Prăpastia dintre ea și familia ei se adâncește pe măsură ce învață mai mult. În 2014, fetița care nu avea voie la școală își dă doctoratul în istorie.

Pentru mine a fost incredibil să văd cum cineva care a crescut într-un astfel de mediu, fără să aibă acces la o minimă educație, își găsește puterea să plece din acea comunitate, să studieze și, în final, să scrie această carte de memorii – o lecție de voință și de ambiție pentru fiecare dintre noi.

Pentru că am citit-o într-o vară, am rămas cu senzația că "Învățare" se potrivește cu un mix răcoritor de cafea, apă tonică și – dacă-i o zi cu soare – câteva cuburi de gheață.

Cele trei povești de viață de mai sus au în comun faptul că se petrec în comunități închise. Și toate vorbesc despre lipsa libertății de alegere – nu întâmplător le-am ales astfel. Am vrut să subliniez că libertatea de a lua decizii pentru noi înșine e unul dintre cele mai importante privilegii. Un drept pe care, de multe ori, nu-l conștientizăm, dar care ne permite, de fapt, să fim cine vrem noi să fim.

4 pasiuni care-mi fac viața mai frumoasă

19 Iunie 2020Timp de citire: 10min

Între "n-am timp" – replică, dar mai ales senzație de care mi-aș dori să scap – și "mă cunosc foarte bine, știu exact ce-mi place și ce nu" și-au făcut loc, în ultimii doi, trei ani, niște lucruri care contrazic aceste afirmații. Mai exact, niște pasiuni noi, pentru care eram convinsă că n-am timp, cum am zis deja, sau că nu sunt pentru mine.

Desigur, le subapreciasem: n-aș fi crezut niciodată că pot să-mi aducă atâta bucurie. Ia-ți o cafea și stai câteva minute cu mine; e posibil ca unul dintre lucrurile de mai jos să-ți facă și ție viața mai frumoasă.

Plantele

Sunt trei ani de când mi-am cumpărat primul ghiveci cu flori. Chiar și eu mă mir că, până atunci, nu aveam plante acasă – deși mama mea iubea florile. Casa copilăriei mele era plină de flori, la fel și grădina. Cu toate astea, la mine acasă se uscau toate plantele. Într-o zi, însă, am primit, într-un ghiveci mic, o plantă care s-a încăpățânat să trăiască. Apoi mi-am cumpărat eu încă una. Și încă una. Azi, living-ul meu arată ca o mică junglă. În consecință, mi s-au schimbat și obiceiurile: cele zece minute în care ud mușcatele de pe balcon, dimineața, mi se par cele mai frumoase. Am trecut chiar și la următorul nivel: într-o duminică după-amiază am mutat niște flori în ghivece mai mari, am semănat niște garofițe – au și răsărit, sunt curioasă dacă o să și înflorească.

Și, pe lângă faptul că-mi dau o stare de bine, de când am plante îmi place mai mult la mine acasă.

Singura chestie ușor enervantă e că și pisicilor le plac plantele: când nu sunt atentă, ronțăie o dracaena, o calathea și o specie de palmier care nu știu exact cum se cheamă. E bine, n-avem timp să ne plictisim.

Alergatul

Când îmi povestea cineva despre sport, nici măcar n-aveam răbdare să ascult. Eram convinsă că nu pot, nu-mi place și că, desigur, n-am timp. Am avut scutire la sport și în liceu, și în generală, și când mai auzeam vreo prietenă vorbind despre mersul la sală mă gândeam doar că așa ceva nu e pentru mine.

La sală tot nu merg, e drept, însă într-o zi am fost în parc, să alerg. Mi-am propus să încep cu o distanță mică și să nu mă forțez prea mult – doar așa, de test. M-am mai dus o dată, apoi încă o dată și am constatat două lucruri la care nu mă așteptam deloc: că pot și că îmi place. Mult.

Recunosc că nu merg la alergat pe cât de des mi-aș dori și nu am încă un program riguros. Însă scopul meu nu e să particip la vreun maraton, ci doar să mă simt bine. Nici măcar nu știu să descriu cum trebuie senzația pe care o am după efort, când mă opresc și mă întind pe iarbă, sub un copac. Rămân acolo vreo jumătate de oră, privesc cerul și ascult muzică în căști. E cel mai plăcut sentiment de liniște și de bine pe care-l știu – singurul meu regret e că mi-a trebuit așa mult timp să-l descopăr.

Puzzle-ul

Adulții uită să se joace. Și-am uitat și eu.

Dar am două fetițe care vin cu tot felul de idei și de propuneri și mă trag de mânecă. Într-una din zile m-au rugat să fac puzzle cu ele. Recunosc că am acceptat fără tragere de inimă; serios, acum, ce adult are timp de așa ceva?!

Sunt luni bune de când pe măsuța din living e înșirat câte un puzzle. Terminăm unul, comandăm altul: deocamdată ne distrăm cu cele de doar 2000 de piese. (Chiar am aflat de curând că există și cu 40 de mii de piese, dar ne mai trebuie niște ani de experiență.) Căutatul pieselor potrivite s-a transformat într-un ritual care are loc, de obicei, după cină. Și uite-așa am descoperit din nou bucuria și relaxarea: în momentele acelea sunt atât de concentrată, încât nu mă mai gândesc la nimic altceva. E o senzație minunată și o pauză bine-meritată de la gândurile despre orice. Un fel de terapie, doar că se face cu piese mici, colorate, și cu două fetițe vesele.

Gătitul

N-am chef mereu să gătesc, mai ales că e ceva ce trebuie să fac des – orice părinte știe asta. Însă îmi și place, mai ales când descopăr ceva nou și bun sau când îmi iese vreun preparat pe care nu l-am mai făcut. Gătesc de plăcere când am cu cine să împart mâncarea și când e cineva care să-mi țină companie în bucătărie și să-mi mai facă o cafea cât timp amestec eu untul cu făina. OK, să ne înțelegem din start: nu sunt vreun mare talent. Pot să greșesc și preparate simple, să fierb sau să coc prea mult. Dar e așa de bine când găsesc rețete simple pentru lucruri ce păreau a fi complicate. Ultima mea găselniță e un aluat pentru quiche, pe care nu îndrăznesc să-l numesc pâte brisée (cel puțin nu aici, unde mai scriu și niște oameni care chiar știu ce fac în bucătărie, ca Răzvan Exarhu și Adi Hădean). Însă eu, în bucătăria mea, am fost tare încântată pentru că se face foarte ușor, e și fraged și bun, așa că am copt trei quiche-uri într-o săptămână.

Da, știu, tot ce-i delicios are unt, e prăjit, sau, oricum, îngrașă. Motiv pentru mers la alergat a doua zi.

Cu gândul în vacanță

08 Mai 2020Timp de citire: 10min

Îmi place să citesc și să călătoresc – două pasiuni care nu se îmbină neapărat; citesc destul de puțin în vacanțe, pentru că merg pe jos cât e ziua de lungă și adorm imediat ce pun capul pe pernă, deși beau la fel de multă cafea ca acasă. Însă sunt cărți care-mi amintesc de călătorii, care descriu locuri familiare, iar altele care mă conving să vizitez un loc nou.

Las mai jos câteva romane care o să te ducă cu gândul în vacanță și care, mai mult de atât, sunt niște povești fascinante, numai bune de citit într-o după-amiază liniștită, la un cappuccino.

Soția din Paris, de Paula McLain

O poveste de dragoste despre iubirea dintre Ernest Hemingway și prima lui soție, Hadley Richardson. Cei doi se cunosc în Chicago, se căsătoresc (Hadley avea 29 de ani, Ernest, 21) și pleacă să locuiască în Paris. E vorba de Parisul anilor '20, de celebra epocă a jazz-ului, cu cafenele înșirate pe malul Senei, petreceri nesfârșite și un grup care a rămas celebru în istorie, cel al Generației pierdute – din care făceau parte Gertrude Stein, Ezra Pound, F. Scott Fitzgerald și Zelda Fitzgerald.

Mi-a plăcut să citesc povestea celor doi și, mai mult de atât, am avut senzația că "recunosc" unele locuri. Nu râdeți de mine, desigur că habar n-aveam cum arăta Capitala Franței acum o sută de ani; pe de altă parte, Parisul are această magie: unele locuri parcă nu au vârstă. Sunt cafenele și grădini unde poți să te așezi și să-ți imaginezi că ești în orice epocă vrei tu.

Femeia albă pe bicicleta verde, de Monique Roffey

Nu știam absolut nimic despre cartea asta atunci când am început să o citesc. Însă m-a dus în Trinidadul anilor '50, alături de un cuplu britanic, Sabine și George. Deși inițial ar fi trebuit să rămână aici doar trei ani, George se îndrăgostește de acest loc și nu mai pleacă niciodată. Însă Sabine urăște Trinidadul. Cartea nu se rezumă doar la relația complicată dintre cei doi, ci descrie și contextul politic dificil din acea perioadă, și discriminarea albilor într-o țară cu populație majoritară de culoare. Iar dacă mai aveai și îndrăzneala de a te plimba cu o biciletă verde, ei bine, asta era o adevărată sfidare.

N-am fost niciodată în Trinidad, însă autoarea (născută pe insulă, din părinți britanici) a reușit să mă transpună în acest loc cu căldură înăbușitoare, vegetație exotică și rom. Mie mi se pare fascinant.

O viață măruntă, de Hanya Yanagihara

E un roman atât de bine scris, încât probabil că o să fac referire la el multă vreme de acum încolo. Cartea vorbește despre patru prieteni care se întâlnesc la colegiu și, în final, se concentrează în special pe viața lui Jude, mereu retras și enigmatic; Jude, care vorbește atât de puțin despre el însuși. E un roman despre prietenie, devotament, dragoste, traume și durere – uneori, descrisă atât de bine că am simțit nevoia să mă opresc și să respir. Acțiunea se petrece în New York (nu știm în ce perioadă, frumusețea e că o putem plasa în timp oricând vrem noi) și mi-a amintit de apartamentele cu clasicele scări exterioare de urgență, de spațiile de expoziții, restaurante, taxiuri, de TriBeCa și de Wall Street. Mi s-a făcut dor de acest mare oraș, ca un furnicar, și de toată nebunia lui.

Prietena mea genială, de Elena Ferrante

Desigur ai auzit despre tetralogia lui Ferrante, doar la un moment dat toată lumea vorbea despre ea. Cele două prietene, Elena și Lila, îți aduc aproape Napoli-ul anilor '50 cu viața grea din cartierele sărace și cultura violentă. De altfel, e foarte interesant și serialul, e o plăcere să auzi limba, dialectul, să vezi locurile despre care ai citit. Și-apoi, să mergi la Napoli. Eu am făcut asta vara trecută și-am descoperit un oraș fascinant. M-am rătăcit într-o seară și, pe când se înnopta, am ajuns într-unul din cartierele sărace. Deși mi-era un pic teamă, a fost una dintre cele mai frumoase experiențe. Napoletanii aveau geamurile larg deschise și puteam să trag cu ochiul la încăperile lor modeste. Era ora cinei, iar strada era inundată de mirosul sosului de roșii cu usturoi și busuioc. Mi-e tare dor de Napoli, de pizza, de ristretto și gelato. Dar știu că într-o zi o să mă întorc acolo.

Ritualul de beauty al unei femei care nu pleacă nicăieri

30 Martie 2020Timp de citire: 10min

De când stau acasă mi-au trecut prin fața ochilor diverse sfaturi despre cum să te îmbraci elegant și cum să te machiezi, chiar dacă nu pleci nicăieri. Întâi mi-am dat ochii peste cap citindu-le: chiar nu mă văd stând acasă în vreo rochie cu spatele gol. Și-apoi mi-am amintit că trecem printr-o situație nouă și grea. Că nu știm ce va urma. Că autoizolarea poate veni la pachet cu o serie de stări neașteptate. Iar dacă o rochie de cocktail sau un ruj roșu ne ridică moralul, doar asta contează.

Ocazie cu care las mai jos câteva dintre obiceiurile mele de beauty din ultimele săptămâni. Poate că sunt niște frivolități, dar important este că mă binedispun.

1. Încearcă un device pentru demachiat

Dimineața, îmi beau primele guri de cafea în pat, cu ochii întredeschiși. Uneori citesc câteva pagini și încerc să mă concentrez pe partea bună a lucrurilor: am timp să citesc în pat, la cafea. Când decid că trebuie să termin leneveala, mă îndrept spre baie unde, după spălat-pieptănat, urmează demachierea.

Am un device genial pentru demachiat, care-mi dă și energie, pentru că vibrează și face un masaj de senzație, mă simt excelent după. Nu înțeleg de ce nu-l foloseam și înainte: durează un singur minut, iar mie mi se părea că n-am timp.

2. Creează-ți propriul ritual de skin care

Eu îi spun reflexul serum-cremă, pentru că e un gest pe care-l fac deja automat, după ce mă spăl pe dinți și mă demachiez. Înainte de izolare, mai "uitam" uneori de serumuri. Acum, a devenit ceva obișnuit și plăcut. Mă simt eu mai bine când fac asta, îmi spun că am grijă de mine, că nu mă neglijez, iar gândurile astea îmi dau un mindset bun. Și, zilele astea, nu cred că e ceva mai important decât buna-dispoziție.

3. Poartă mască (chiar și) în timpul programului de lucru

Desigur, nu vorbesc despre măștile de protecție, ci despre cele cosmetice.

Într-una din zilele în care nu mă dezlipisem de laptop până pe la două după-amiaza, am simțit nevoia să iau o pauză. Mi-am făcut un cappuccino cu spumă de lapte și, cu el în mână, am ajuns la raftul meu cu cosmetice, unde am dat peste acea mască pentru care n-aveam niciodată timp: trebuie folosită trei zile consecutiv. Mi-am aplicat-o liniștită și, cu ea pe față, m-am întors la treabă. Am avut chiar și un business call – din fericire, n-aveam programat nici un apel video.

4. Nu subestima top coat-ul

Am tot citit în social media despre femei care simt lipsa programărilor la manichiură. N-am pretenția că vin cu o soluție care concurează cu saloanele de profil, însă realitatea e că zilele astea nu putem face tot ce vrem. La capitolul manichiură, folosesc de mulți ani cea mai simplă tehnică: unghii tăiate scurt pe care le pictez alene în timp ce mă uit la vreun film sau chiar și în timp ce scriu câte un mail. Singurul secret demn de menționat e legat de un top coat care, aplicat peste orice lac de unghii, îl usucă mai repede și-i dă și mai multă rezistență. Deși, având în vedere cât de des ne spălăm pe mâini…

5. Investește într-un săpun delicat și o cremă foarte hidratantă

Că tot a venit vorba de spălat de mâini, am ajuns de fapt la prima problemă pe care am avut-o în timpul pandemiei. De la atâta apă și săpun – plus dezinfectat toooot – , mi s-au uscat mâinile și au început să usture. La fel și fetițelor mele. Așa că am comandat săpun special pentru piele uscată sensibilă și cremă de mâini din aceeași gamă de la un brand care produce dermato-cosmetice. Diferența e foarte mare, așa că nu cred că o să mai trec vreodată înapoi, la săpunul clasic.

Acestea fiind zise, mi-am dat seama că dulăpiorul meu cu cosmetice conține aproape toate produsele de care am (și chiar și unele de care n-am) nevoie în perioada asta: niște cutiuțe care dau o stare de bine. Pentru că în nici una dintre clipele în care mi-am dat cu cremă pe față n-am mai fost atentă la sirenele ambulanțelor care trec pe lângă casa mea. Când îmi simt parfumul discret și fresh de pe încheietura mâinii, uit pentru câteva momente de cifrele îngrijorătoare de la știri. Iar dacă-mi pictez unghiile, aleargă spre mine cele mai vesele fetițe din lume, mă iau în brațe și-mi spun, râzând, că vor și ele.

Adevărul e că trecem printr-o perioadă apăsătoare; dacă un strop de parfum sau de cremă ne fac să zâmbim, cui îi mai pasă dacă sunt sau nu niște gesturi frivole?